Creierul nostru nu face diferența între un cadou primit și un gest de bunătate.
Într-o dimineață rece, Maria se grăbea spre serviciu. Avea telefonul într-o mână, geanta în cealaltă și câteva minute întârziere. În fața ei, o femeie în vârstă încerca să urce într-un autobuz cu două sacoșe grele.
Pentru o clipă, Maria a ezitat. Apoi s-a oprit, i-a luat una dintre sacoșe și a ajutat-o să urce.
Totul a durat mai puțin de un minut.
Femeia i-a mulțumit și i-a zâmbit. Maria și-a continuat drumul, dar a observat ceva neașteptat: nu mai era la fel de iritată. Respira mai liniștit, oamenii din jur nu i se mai păreau atât de grăbiți, iar întârzierea nu mai avea aceeași greutate.
Gestul fusese pentru altcineva. Starea de bine rămăsese însă cu ea.
Știai că un gest de bunătate îți modifică activitatea cerebrală?
Atunci când ajutăm pe cineva, creierul nu înregistrează doar activitatea depusă. În anumite condiții, el percepe și recompensa socială: faptul că am contribuit la binele unei alte persoane, că am creat o legătură și că acțiunea noastră a avut sens.
Studiile în care participanții au făcut donații au arătat activarea unor regiuni asociate cu recompensa și motivația. Cu alte cuvinte, creierul poate reacționa la actul de a oferi într-un mod asemănător reacției produse de primirea unei recompense. Cercetătorii au observat acest răspuns inclusiv atunci când banii ajungeau la o cauză caritabilă, iar reacția putea fi și mai puternică atunci când gestul era voluntar. (Moll și colaboratorii, 2006; Harbaugh și colaboratorii, 2007)
Asta nu înseamnă că, după fiecare faptă bună, creierul ne oferă automat o doză de fericire. Contează dacă gestul este sincer, dacă simțim că am avut libertatea de a-l face și dacă putem vedea efectul său. Dar atunci când aceste elemente se întâlnesc, bunătatea poate aduce satisfacție, apropiere și un sentiment mai puternic de sens.
Psiholoaga Elizabeth Dunn, profesoară la University of British Columbia, și-a dedicat o parte importantă a carierei studierii relației dintre bani, relații sociale și fericire. Într-un experiment devenit cunoscut, participanții care au cheltuit bani pentru alte persoane au raportat mai multă fericire decât cei care i-au cheltuit pentru ei înșiși. Descoperirea sugerează că bucuria nu depinde doar de ceea ce primim, ci și de felul în care alegem să oferim. (Dunn, Aknin și Norton, 2008)
Gestul care a schimbat o viață
În 1859, omul de afaceri elvețian Henry Dunant călătorea prin nordul Italiei. Nu era medic și nu plecase de acasă cu intenția de a deveni un simbol al umanitarismului. Voia să discute cu împăratul Napoleon al III-lea despre problemele sale de afaceri.
Drumul l-a adus însă în apropierea câmpului de luptă de la Solferino. Acolo a găsit mii de soldați răniți, abandonați fără suficient ajutor medical. În loc să plece mai departe, Dunant s-a implicat. A mobilizat localnicii și a ajutat la îngrijirea răniților, indiferent de armata din care făceau parte.
Experiența nu s-a încheiat odată cu plecarea sa. L-a urmărit, l-a tulburat și i-a schimbat direcția vieții. Dunant a scris apoi O amintire de la Solferino, carte în care a propus înființarea unor organizații de voluntari pregătiți să ajute victimele războaielor. Ideile sale au contribuit la apariția Crucii Roșii și la adoptarea primei Convenții de la Geneva. În 1901, a primit primul Premiu Nobel pentru Pace. (Istoria fondării Comitetului Internațional al Crucii Roșii; biografia Nobel a lui Henry Dunant)
Povestea lui Dunant este spectaculoasă, dar mecanismul de la care a pornit ne este familiar tuturor: vedem suferința altcuiva, alegem să nu trecem nepăsători și, prin acțiunea noastră, devenim puțin diferiți comparativ cu persoana care eram înainte.
Nu toate faptele bune duc la crearea unei organizații internaționale. Cele mai multe nu vor apărea în nicio biografie. Uneori, bunătatea înseamnă o sacoșă dusă până la autobuz, un telefon dat unui om singur, o masă oferită cuiva sau câteva minute în care ascultăm fără să întrerupem.
Dar creierul nostru observă aceste momente. Învață că apropierea este posibilă, că acțiunile noastre contează și că nu suntem doar spectatori în viețile celorlalți.
Un gest frumos nu îi ajută doar pe ceilalți, ci și pe noi.
Atunci când îi ajutăm pe ceilalți, creierul activează sistemul de recompensă – aceeași rețea implicată atunci când trăim experiențe plăcute. În acel moment sunt eliberate substanțe precum dopamina, asociată cu motivația și satisfacția, și oxitocina, cunoscută drept „hormonul conexiunii”, care întărește sentimentul de apropiere și încredere față de ceilalți.
În același timp, nivelul cortizolului, hormonul stresului, poate scădea. De aceea, după ce facem un gest altruist, mulți dintre noi simțim mai multă liniște, optimism și energie. Cercetările arată că persoanele care practică în mod regulat acte de bunătate raportează un nivel mai ridicat de satisfacție față de viață și o stare emoțională mai echilibrată.
Mai mult decât atât, bunătatea este contagioasă. Atunci când cineva este beneficiarul unui gest frumos, este mai probabil să îl transmită mai departe. Astfel, o singură faptă bună poate declanșa un lanț de comportamente pozitive care influențează întreaga comunitate.
Bunătatea nu este un tratament și nu poate înlocui îngrijirea medicală sau psihologică. Practicată sincer și constant, poate însă susține starea de bine, poate întări legăturile sociale și ne poate ajuta să găsim mai mult sens în viața de zi cu zi.
Zilele Armoniei 
Lasă un comentariu